....Cred despre noi ca mai avem un strop de omenie...cred despre noi ca mai stim sa iertam...cred despre noi ca mai stim sa iubim....cred despre noi ca mai stim sa fim OAMENI...
Avem senzatia de multe ori ca ne sufocam noi pe noi insine, pentru ca ne este teama sa vorbim despre temerile noastre, despre dorintele si neajunsurile noastre...ne este teama sa spunem ca pana aici putem, si, mai departe nu...de ce ne este frica sa cerem ajutorul unei persoane dragi atunci cand avem nevoie?
Atunci cand apar lacrimile inseamna ca ceva nu mai functioneaza cum trebuie, ca sufletul nostru are nevoie de alinare, ca noi avem nevoie de un umar pe care sa ne odihnim fruntea obosita...de ce este asa greu sa strigam:...ajuta-ma!...
DE CE ALEGEM SA ZIDIM SINGURI CETATEA?...de ce alegem sa strangem din dinti si sa credem ca o sa reusim singuri sa ducem poveri mai grele decat ar trebui?
De ce ne facem ca nu vedem ca cei de langa noi au mare nevoie de o bucata de suflet?
De ce trebuie sa vorbim despre cei cazuti si plecati dintre noi la superlativ doar cand nu mai sunt printre noi...de ce nu le aratam aceeasi pretuire cand ne pot zambi printre lacrimile de bucurie in clipa cand stiu ca semenii lor ii pretuiesc...
DE CE? Intrebare de care se sfarama toata logica omenirii...la fel de misterioasa ca si esenta necunoscuta a sufletului omenesc...
Voua tuturor care ati plecat de langa noi prea devreme, sau voua celor care "ati plecat intr-o stea" asa cum spunea O. Paler, plecaciunile noastre ale tuturor si Domnul sa va odihneasca in pace! Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu