STIU CA ESTI AICI

Cautari

Incerc sa privesc lumea cu alti ochi...Pot sa gasesc o alta culoare? Ma intreb daca noi toti vedem lumea la fel? De ce totusi avem nuante diferite ale ochilor? Oare vedem lumea altfel, fiecare in culoarea ochilor pe care o avem?
Cine ne poate raspunde la intrebarea asta? Dar avem nevoie de raspuns din afara sau raspunsul este inauntrul nostru?!
Atunci cand traversam momente grele de crunta singuratate suntem tentati sa gasim vinovati in afara. Nu avem poate destul curaj sa acceptam ca si noi totdeauna purtam o parte din vina. In clipele acelea trantim usi si ridicam ziduri, refuzand sa ne mai rugam, crezand ca Dumnezeu ne-a uitat sau mai rau, ca EL nu exista.
Nu intelegem ca in acele momente, negandu-l afirmam ca exista. Desi in adancul nostru noi stim ca EL este acolo langa noi, cu noi, in noi. Undeva am citit ca "Intunericul cel mai adanc este cel de dinaintea zorilor ". Este un adevar pe care viata mi l-a demonstrat de multe ori. Am trantit usi, am inchis vise, am ucis vise...ca fiecare dintre noi in rascrucile vietii. Dar din toate am invatat ca din cele mai adanci prapastii nu ne ridica decat iubirea.

Abia atunci am inteles ca trebuie sa cadem ca sa ne putem ridica si ca intotdeauna vom simti atingerea sfanta pe crestetul capului ca atunci cand aripa porumbelului sfant a atins crestetul MANTUITORULUI cand a primit botezul in apa Iordanului...

GANDURI

<<Infrant nu esti atunci cand sangeri,

Nici cand in lacrimi ochii ti-s

Adevaratele infrangeri

Sunt renuntarile la vis.>>

RADU GYR

...de ce?.....de ce?...de ce?...

....Cred despre noi ca mai avem un strop de omenie...cred despre noi ca mai stim sa iertam...cred despre noi ca mai stim sa iubim....cred despre noi ca mai stim sa fim OAMENI...

Avem senzatia de multe ori ca ne sufocam noi pe noi insine, pentru ca ne este teama sa vorbim despre temerile noastre, despre dorintele si neajunsurile noastre...ne este teama sa spunem ca pana aici putem, si, mai departe nu...de ce ne este frica sa cerem ajutorul unei persoane dragi atunci cand avem nevoie?

Atunci cand apar lacrimile inseamna ca ceva nu mai functioneaza cum trebuie, ca sufletul nostru are nevoie de alinare, ca noi avem nevoie de un umar pe care sa ne odihnim fruntea obosita...de ce este asa greu sa strigam:...ajuta-ma!...

DE CE ALEGEM SA ZIDIM SINGURI CETATEA?...de ce alegem sa strangem din dinti si sa credem ca o sa reusim singuri sa ducem poveri mai grele decat ar trebui?

De ce ne facem ca nu vedem ca cei de langa noi au mare nevoie de o bucata de suflet?

De ce trebuie sa vorbim despre cei cazuti si plecati dintre noi la superlativ doar cand nu mai sunt printre noi...de ce nu le aratam aceeasi pretuire cand ne pot zambi printre lacrimile de bucurie in clipa cand stiu ca semenii lor ii pretuiesc...

DE CE? Intrebare de care se sfarama toata logica omenirii...la fel de misterioasa ca si esenta necunoscuta a sufletului omenesc...

Voua tuturor care ati plecat de langa noi prea devreme, sau voua celor care "ati plecat intr-o stea" asa cum spunea O. Paler, plecaciunile noastre ale tuturor si Domnul sa va odihneasca in pace! Amin!

O LUME FARA ROMANIA

...NEDEFINIT....

Ma intreb unde o sa ajungem daca stam si ne lamentam continuu...nimeni nu face, nimeni nu actioneaza, nimeni nu vrea, etc...De ce asteptam sa faca celalalt totdeauna? De ce trebuie sa asteptam ca altul sa faca si noi sa stam sa privim sau sa ne facem ca nu vedem? De douazeci de ani asta facem! Nu ne-am saturat doar sa privim si sa spunem ca nu e bine? Daca fiecare dintre noi am face ceea ce trebuie acolo unde trebuie cred ca altfel ar sta lucrurile!

Dupa 1990, ei care poate nu fac parte sufleteste din Romania noastra au reusit ceea ce nu au reusit atatia ani de comunism: sa ne goneasca din tara! Sa ne luam pur si simplu lumea-n cap si sa ne ducem unde vedem cu ochii. Probabil pe asta au si mizat. Pe faptul ca oamenii decenti cu educatie si bun-simt vor obosi si vor pleca. Asta s-a si intamplat.

Noi cei care am ramas si voi cei care ati plecat, dar, nici o clipa nu ati uitat sa simtiti romaneste ne revine datoria de onoare de face ca aceasta tara sa existe in continuare cu fruntea sus. Nu dorim ca ea sa existe doar ca o bucata de desen pe harta lumii, fara spirit, fara speranta, fara viitor...Suntem aici de atatea mii de ani si avem datoria sa nu uitam asta niciodata. Suntem aici noi si voi cei plecati trebuie sa gasim o cale prin care sa aratam lumii ca APROAPE UN SFERT DIN INTELIGENTA LUMII VINE DE PE PAMANT ROMANESC. Suntem impreuna chiar daca ne despart geografic km., acest lucru nu face decat sa ne uneasca si mai puternic. Ne uneste pentru ca la noi este nedeslusit cuvantul DOR, pe care vantul departarii il inteteste si ne face sa ne simtim impreuna atunci cand ridicam capul spre stele...Sa invatam din nou sa nu ne fie rusine sa spunem ca suntem romani si sa aratam lumii ce inseamna sa fii decent, educat si mai ales inainte de toate OM...

Ciprian Porumbescu "Balada"

Doina este suferinta continua a stramosilor nostri.